Muntii Bihor

Valea Cepelor

Valea Cepelor

 

Alpinism la Vadu Crisului

Vineri am fost impreuna cu Calin Leucuta si am catarat traseul Crucea Dreapta, cotat 4A.

Valea Cepelor – Varful Cucurbata Mica

Joi la club Petre imi propune sa mergem la schi de tura in Vladeasa, dar vineri seara schimbam planul si hotaram sa mergem in Muntii Bihorului,  sa urcam pe Valea Cepelor si sa facem bivuak intr-o stana, aflata pe traseul turistic (banda albastra), situata intr-o poiana la limita padurii cu golul alpin.

Trecem rapid de harmalaia din zona domeniului schiabil si din satul Arieseni facem drepta pe valea amintita mai sus. E soare si pentru prima data din acest loc observ silueta impunatoare a crestei si varfului Piatra Graitoare. Parcam, ne echipam si ii dam la deal. Avem o pofta nebuna de miscare si inaintam bine. La un moment dat, din drum vedem varful Cucurbata Mare (Bihoru) si caldare de sub acesta. E superb din acest unghi: alb, colti negri de stanca, totul scaldat in soare.

Ne orientam bine, suntem bucurosi de zapada mare, care trosneste des sub noi, pojghita de gheata aflata sub stratul nou de pulver, crapa la supraincarcare. Clar e pericol mare de avalansa pe fetele cu inclinatie semnificativa: incepand de la 25-30 grade. Ajungem la “Hotel Cepelor”, ne “cazam”, imbucam ceva si ii dam spre creasta. Conform prognozei meteo, se strica vremea, ne inghite ceata, deci schiem din nou la slalom urias printre parii care marcheaza drumul in golul alpin spre statia meteo. Ne facem un prieten nou, un catel venit de la statie. Evident coboara cu noi la hotel si ramane pana a doua zi. Restul zilei ne dam pe pulver si exersam schiatul elegant :)

Noapte ninge, ceata, la ora 18 erau -9 grade (pe masurate) in stana noastra, spre dimineata estimam undeva la -15. A doua zi: soare, un pic de vant cat sa viscoleasca zapada, extaz total. Urcam Vf Cucurbata Mica si sunt socat!! din aces loc n-am avut niciodata vizibilitate buna sa vad peste Transilvania pana in Meridionali. Am recunoscut foarte clar urmatoarele masive muntoase (de la V la E): Tarcu, Retezat, Parang, Sureanu, Cindrel si chiar Fagarasul. In plan apropiat se vedeau Muntii Trascau si probabil M-tii Metaliferi. In spatele meu se vedeau Muntii Vladeasa, iar in stanga Muntele Mare. A fost o lectie de geografie minunata.

Am schiat pe un fel de valcel foarte larg. A fost … orgasmic! multiplu si repetat, de mai multe ori! Am mai dat o tura de sub creasta, ne-am luat rucsacii apoi a urmat schiul prin padure: pulver, panta mare, brazi cazuti si butuci, trecut valea peste pod de gheata + zapada si drumul forestier pana la masina.

Am parcat la pensiunea SkiPass, ne-am hidrat cu cate o ciorba, dupa care am mai dat cateva ture pe Partia Piatra Graitore. Asa a mai trecut un weekend extraordinar!

Peretele Bucurei X 2

In miez de vara am dat o tura de catarat traditional in Peretele Bucurei din Muntii Retezat. A fost o tura de aproximativ 36 de ore. Trezirea la 4 AM, plecat din Oradea impreuna cu Andrei Traianovschi, luat pe Cristina din “Zermat” (Beius), condus pana in Poiana Pelegii, ajuns pe la ora 12:30 in Caldarea Bucura, si pe la ora 14 am intrat in traseul Creasta Vulturilor.

Ne-am dat aici intalnire cu Alex, Radu, Cami si Gabi. Mi-a placut la nebunie! Vreme excelenta, iar traseul un deliciu pe granit negru. Atunci s-a nascut si idea de a urca acest perete in conditii hibernale. Duminica inainte de plecare, impreuna cu Alex si Cristina am urcat primele doua lungimi din traseul Furcile, dar am dorit sa ajungem la ora stabilita in tabara de baza, deci ne-am retras. Nu-i nimic, un motiv in plus sa revin la acest loc, la care inainte, doar visam.

A doua iesire in zona am facut-o in prag de iarna, ultimul weekend din noiembrie 2012. Am pornit vineri dupa-masa, impreuna cu Toni si Calin, am dormit la refugiul salvamont din Poina Pelegii, si dis de dimineata ne-am mutat in refugiul de pe malul lacului Bucura. Am pornit pe ceata de jos, iar la urcarea celui de-al treilea prag glaciar am iesit deasupra norilor, a fost …. stiti si voi: bestial si orgasmic! Ne-am cazat in refugiu, si cu mici emotii am pornit spre perete. Pe versantii nordici era zapada, iar Peretele Bucurei are o expunere N N-E. Am ales pentru apropiere valcelul care coboara din creasta prin dreapta peretelui, cum te uiti la Valea Pietrele. Nu stiu daca a fost cea mai buna alegere, era ceva zapada si gheata iar noi echipati de toamna. Bine ca nici traversarea pe bolovanii cu zapada din caldarea Pietrele nu ne-a incantat.

Din valcelul mai sus amintit vedeam partea N-E a peretelui asa ca era relativ uscat! Am intrat in traseul Creasta Vulturilor, am descoperit ca toate pragurile, chiar si unele fisuri aveau zapdata, m-am straduit si am urcat primele 2 lungimi legate, dupa care a treia lungime, fiind verticala era curata, dar stiind inlinatia din partea superioara a peretelui, parte unde cel mai probabil era zapada destula, iar noi neavand coltari, ne-am retras prin 2 rapeluri.

Marea de nori plutea pe Valea Pietrele, versantul nordic pe care ne aflam era cu zapada, cerul era senin, toate acestea dadeau un spectacol alpin. Odata ajunsi la baza, norii ne-au inghiti, am bantuit putin printre bolovani, pana am prins traseul turistic care urca in Saua Bucurei. Trecand in Caldarea Bucura, am schimbat din nou anotimpul, si la refugiu am realizat ca suntem singurii bipezi in acea zona a muntelui.

A doua zi am facut Creasta Slaveiului, cu urcarea prin Saua Judelui, cotit stanga pe creasta pana in locul unde intalneste traseul care vine de la Lacul Zanoaga. Parcurgerea crestei este un pic peste turism, eu estimez la gradul IB. Creasta prezinta privelisti generoase spre Muntii Tarcu si Godeanu. La coborarea din creasta am zarit capre negre care nu pareau speriate de prezenta noastra. Am strans tot, am coborat si am pornit spre Oradea.

Motto

The idea is not to reach the top of the mountain, but to improve the man.”
W. Bonatti

Half Iron Man

Nu tin minte cand m-am hotarat sa particip la Half Iron Man, dar am inceput sa ma pregatesc din iarna, cand mi-am facut abonament la bazinul olimpic. In martie am incetat antrenamentul la bazin, si l-am reluat cu o luna inaintea concursului. Deci n-am facut o obsesie din a ma antrena, chiar am avut o luna si jumate in care de abia am iesit la alergat din cauza unui proiect personal.

A trecut jumatatea lunii mai si atunci am pus ceva lemne pe foc. Hai sa vad de ce sunt in stare. Alergam sus pe deal ori la stadion, pedalam zilnic si de 2-3 ori pe saptamana la bazin plus ture la munte in weekend. Iron Man Oradea a fost la a treia editie. Este organizat impecabil, de un grup de pasionati ai sportului.  Probele triathlonului Iron Man sunt urmatoarele: 3800m inot, 180km bicicleta si 42,5 alergare. Eu am participat la Half, adica cate jumatete din distantele amintite mai sus. Mi-am facut rost de o semicursiera old school, dar functionala, si de nopren scurt pentru proba de inot. Multumesc Erich si Mircea!

Vineri, cu o zi inainte de concurs merg impreuna cu Adina sa confirmam participarea, sa luam pachete + numere de concurs si sa lasam acolo bicicletele si echipamentul de alergare. Emotiile incep sa creasca, vad sportivi care arata foarte … profi! Incerc sa-mi vad de ale mele, ma joc cu roata bicicletei si vad ca are opt. Hai ca cer o cheie de spite si rezolv problema. Da, ati ghicit am facut opt si mai mare. Ma calmez, stabilesc in ce parte se strange/destrange un surub si rezolv problema. Un organizator ma vede, si ma intreaba zambind: acum centrezi tu roata? esti bun! Mi-am pus numarul pe bicicleta, casca si echipamentul de inot sub ea intr-o ladita, si am plecat acasa sa ma odihnesc cat pot mai bine.

Am adormit cumva,  a sunat ceasul si m-a luat Raluca sa mergem impreuna cu Adina si Cristina la concurs. Multa lume, dar emotiile sunt la nivel absolut accectabil. Intru in apa, totul pare OK. Se da startul fix la ora stabilita si a inceput teroarea! Deci, citesem inainte la Hoinarii pe blog, despre experienta inotului intr-un lac, dupa antrenemante exclusiv in bazin. Desi ma mai scaldasem in destule lacuri, a se citi scalda nu inot crawl, senzatia a fost foarte nasoala. Sa va explic: 70 de oameni se zbat, altii si inoata, emotia concursului, te fac sa nu mai stii inota. Puii mei inot de multi ani, in cris, in mare, in lacuri, dar aici nu puteam baga capul sub apa sa inot crawl. Respiratia imi era foarte accelerata! Inotam si cu gatul afara, imi aruncam capul dintr-o parte in cealalta si evident ma epuizam. OK trebuie sa ma calcmez. Ma opres, calcand apa si imi impun sa-mi reglez respiratia. Bun hai sa incercam crawl. Nu pot tine capul sub apa, ma panichez si imi accelerez iar respiratia. Fuck! imi trece prin cap sa ma intorc si sa abandonez. Of m-as face de rusine, prea multa lume la care m-am “laudat” ca io particip si termin triathlonul cu berea la gura are asteptari de la mine. Nu-i pot dezamagi! Deci inot bras si pe spate. Ma calmez eu cumva. Trec de punctul de intoarcere, am facut o lungime de baliza, mai am de facut 7 :) am mai avut incercari de inot crawl, dar nu puteam sub nici o forma sa bag capul sub apa, respiratia se supratura instantaneu. Vad ca merge cumva cumva si cu bras si colegii de la salvamont, ma intreaba din cayac daca sunt OK. Le explic ca-s speriat si nu ma pot controla, iar la ultima tura incerc sa glumesc si cer bere. Tin minte ca la ultima tura, am depasit pe doi cu bras-ul meu.

Ies din apa, gata obosit ma uit la ceas si a trecut 1h si 5 minute. Bine-iiiii! Ulterior am aflat de la colegi ca multi au avut aceasta problema si am citit pe blogul altei participante ca intr-adevar problema inotului in lac exista. Revin la concurs. Merg la bicicleta, Raluca ma urmareste si ma ajuta sa ma dezbrac! Era destul de gol pe acolo caci cei mai multi au plecat deja, dar totusi aud voci ca ma incurajeaza. Am pornit, pe bicicleta incep sa rad. Uf ce bine si usor ii la pedalat. Rad singur si ma gandesc ca voi termina triahlonul. Aveam apa in bidon asa ca nici nu opresc prima tura sa alimentez. Au fost 3 ture Paleu – Uileacul de Munte – Cetariu – Caoaceu. Iar dupa ultima tura, fuga pana in Oradea. Pe parcus tin minte doar intalnirile care-ti dau elan, cu colegii si organizatorii care si-au facut treaba impecabil. La urcarea “ciresului lui Istvan”, trec print-un fum de mici care mi-a smuls “vorbe dulci” la adresa celor care gateau si chiar ma incurajau. Aproape de finalul probei de bicicleta era sa ma loveasca o masina, ciclistul din spatele meu chiar striga!!

Am ajuns la punctul de tranzin, plin de lume, strigate de incurajare.  Dupa ce las bicicleta si ma schimb de alergare sunt dezorientat, nu stiu pe unde sa incep tura de alergare, stiam ca trebuie sa trec cu cipul printr-o poarta. De aici iar a inceput greul. De asta imi era frica, sa ma apuc de alergare dupa 90 km de pedalat. A trecut greu proba, m-am oprit din alergat si am mers alert de cateva ori. Ultimele ture am prins un oarecare avant. Si punctul culminant, ultima tura, inainte de finis Cristina cu George ma asteptau cu o bere. Asa ca am facut-o: am trecut finishul cu berea la gura! O bere pica foarte bine dupa o tura grea pe munte! deci sper sa nu ma intelegeti gresit.

Au terminat si fetele, ne-am felicitat! Apoi s-a lasat un sentiment fain: am reusit sa termin Half Iron Man! Timpul final a fost 6 ore si 38 minute.

Canionul Cheia Rea

Candva in aprilie 2012, ne-am gandit sa prindem Canionul Chei Rea din Muntii Bihorului cu apa. Era prima zi de Pasti, asa ca dupa activitatile in familie, am pornit spre campingul de pe Valea Sighistelului. Din Oradea am pornit impreuna cu Cristiana si Petre, iar la Cristina si Adina acasa, a trebuit sa mancam tot ce am primit :) Acum mi-e tare pofta de prajitura de la Adina, dar atunci eram foarte plin cu bunatati. A doua zi de dimineata a ajuns si Ani, care s-a miscat exemplat dupa concediul cu Alex!

La locul de campare ne-am facut prieteni doi polonezi cu care am socializat. A fost beton! Marsul de apropiere pana la intrarea in canion ne-a luat aproape 3 ore. Stiam ca-i mult de mers, dar ne place sa ne miscam. Ne bucuram ca are apa, ne echipam si intram. Dupa prima cascada ne speriam de acumularile mari de zapada, ramase din iarna, sub care apa intra. Ne temeam ca nu vom gasi amarajele, sau va trebui sa intram pe sub blocurile de zapada. Lasam deci coarde pe prima cascada, luam a doua coarda scurta si cobor impreuna cu Petre sa analizam situatia. Dupa inca o saritoare coborata, acoperita de zapada, hotaram ca putem continua. Si tare bine am facut! A iesit soarele, a plouat, eram pe zapada, in canion, apa destula pe cascade … SUPERRR!!

Tura in Retezat

In martie ne-am strans o gasga faina sa facem Varful Retezat iarna. A fost a doua incercare, si tot nereusita.  Nea Radu care a participat si el la tura , m-a avertizat ca traseul ales de noi este foarte lung, aproximativ 8 ore vara, iar iarna se poate mari durata de parcurgere considerabil. Asadar, am ales sa urcam vineri seara la Pietrele, evident ne-am dus cu noi corturi, si ne-am pus la somn intre ora 1-2 AM. La ora 7:30 am incerca sa trezesc toata gasca, ne-am intalnit si cu familia Vidra si pe la 9:30 am pornit spre Creasta Lolaia cu gandul de trece peste Varful Retezat, saua de iarna a retezatului, Varful Bucura I, Bucura II si coborat la refugiul Bucura. Deci un traseu indraznet.

Mircea si Anca erau pe schiuri de tura, Radu si Cami Vidra erau pe rachete de zapada, iar Nea Radu, Alin si eu eram pe jos. Ma asteptam la o zapada moale in care sa ne afundam, dar am zis ca facem noi cumva sa fie bine. Imi doream tare mult sa urc cu Nea Radu pe Vf Retezat. Pe scurt ne-am stors de puteri, a trecut timpul, caram cu noi echipament de dormit la Bucura, deci pe Varful Lolaia Sud, am hotarat sa ne intoarcem la Pietrele unde am facut o mini seara sociala.

Tura a fost tutusi faina, cu vreme super, si am avut ce invata! Ati sesizat in postare greselile inlantuite.

Tura Piatra Graitoare

Am mers cu Isti la o tura scurta dar faina. Planul a fost simplu, urcam si punem cortul pe creasta Piatra Graitoare, schiem respectiv se da cu placa in cladare dinspre Alba, iar a doua zi urma sa revenim pe partie.

Partea interesanta a fost ca nu am prins niciodata asa zapada inghetata. De abia am urcat inapoi din caldare pe creasta. Si chiar inainte cu ceva timp de tura ziceam: “nu am simtit niciodata nevoia sa folosesc coltari pt schiuri, mai ales in Muntii Apuseni”. Acum era nevoie, clar. La inserare vad un grup care vin dinspre Vf Bihoru. Surpriza, era Dani Jolta pe care nu-l intalnisem de mult timp.

Vrema a fost buna, am avut parte de ceva peisaje, Noaptea a trecut bine, am estimat un pic sub -10 grade spre dimineata. La coborarea inspre civilizatie, zapada incepea sa se inmoaie si avea o crusta de … am blastamat un pic.

Scoala de Iarna

In februarie am facut in sfarsit prima mea scoala Salvamont. S-a nimerit sa fie cea de iarna.  Am pornit de acasa cu Mariana Morar si Luci Hulban, pe racoare -23 grade. Locul de desfasurare al scolilor salvamont este la Padina unde ANSMR are o cabana, simpla si utila, deci faina.

Monitor mi-a fost  Fane Tulpan, pe care il salut! Per total mi-a placut, mi-am facut multi prieteni noi de prin centrele salvamont din tara. Am re-invatat sa merg pe zapada, sa lucrez cu dispozitive de cautat in avalansa si organizarea echipei la sondarea in avalansa. Evident s-au facut mai multe lectii dar mai stiam si eu dinainte, si la partea medicala am acumulat si intarit cunostinte. Din cauza vremii nefavorabile nu “ne-au dus” nicaieri, doar exercitii in apropierea cabanei si pe partie.

Schi de tura – Vladeasa

Era al doilea weekend in care ma gandeam sa mergem in Muntii Retezat. Desi era vreme buna, zapada mare si instabila ne-a facut sa alegem Masivul Vladeasa si nu ne-a parut rau. Am pornit impreuna cu Cristina, Anca si Alin, am urcat cu masina pana la Cascada Rachitele si ne-am cazat la refugiul din amonte. Multumesc frumos pentru ospitalitate colegilor de la Salvamont Salvaspeo Vladeasa.

Conditiile sunt super, povestim un pic in timp ce gatim si ne punem repede la somn. A doua zi aveam planuri mari, alpine. Pornim abia la 10:30, ne facem si urme si in aproximativ 4 ore ajungem pe Varful Vladeasa, incluzand si sedintele foto. Zona este minunata, asa o liniste si o priveliste superba asupra Pietrelor Albe. Imi vine in cap, zona Stana de Vale unde o firma de inchiriat snowmobile a concesionat muntele. Pe traseele turistice sunt panouri care interzic trakkingul! INCREDIBIL!!! cica zona este rezervata pentru snowmobile. In anii trecuti am avut acolo experiente urate cand treceau pe langa mine cu peste aprox 60km/h si trebuia sa inhalez gazele de esapament.

Revin la Vladeasa, am inceput coborarea din varf, minunat, extraordinar, divin … plutim pe zapada. Coboram si panta abrupta imediat de sub creasta, cum vii spre Pietrele Albe. Imi tot amintesc de Anca care si-a invins frica si a schiat chiar bine in pulverul un pic umed. Apoi i-a placut asa de mult sa-si faca ea urmele in zapada, incat a afirmat ca nu mai vrea la partie.

Reveniti la refugiu, ne-am dus la somn relativ devreme pentru a doua zi intentionam sa urcam iar in creasta. Asa am si facut, acum avand urmele facute, in aprox 2.5 ore eram sus. De jos se vedea sus pe creasta cum zapada e spulberata de vant. “Ce fain!” zicem noi. Cand suntem la aproximativ 30m sub creasta ne loveste un vant extrem de puternic. Zapada spulberata simteam cum imi intra in nas. Asa ceva nu tin minte sa mai fi simtit. Ne adapostim dupa un bratud mic, dam pieile jos si ii dam la vale cat de repede. Ne regrupam si discutam de senzatia resimtita mai devreme. Inevitatbil candul ne zboara la: “cum o fi senzatia unui astfel de vant la 6400m altitudine?”

A doua zi cercetez situl inmh.ro, sectiunea indicele de racire care arata temperatura resimtita de corp, combinata din temp reala a aerului plus vant. Erau -32 grade! Am dat doua ture pe partia noastra iar Cristina a scos ca de obicei niste chipuri demne de coperta cataloagelor. Am facut si cateva filmari. Ne-am intors acasa cu zambetul pe buze dupa un sfarsit de saptamana super tare!